Romania la ora nato - scurta istorie a aliantei (iii)

Apartenenta la Alianta Atlantica a impiedicat razboiul intre Grecia si Turcia In istoria de 53 de ani a Aliantei Atlantice se consemneaza si doua crize intre state membre ale sale, una dintre ele, cea greco-turca, fiind chiar pe punctul de a degenera in conflict armat daca, desigur, n-ar fi intervenit, pe cat de oportun, pe atat de eficient NATO. In primul caz, este vorba de permanentele contradictii dintre Marea Britanie si Spania (intrata, in mai 1982, in NATO, ca al 16-lea membru) pe tema Gibraltarului. Dar acestea n-au depasit niciodata stadiul unor ciondaneli inregistrate, e adevarat, foarte rar. In schimb, intre Turcia si Grecia (state balcanice admise concomitent in NATO, in 1952), au existat permanent tensiuni. Unele dintre ele s-au datorat unor probleme teritoriale, atat Ankara, cat si Atena revendicand unele insule din Marea Egee si din preajma litoralului turc (nesemnificative ca marime, dar avand un impact deosebit din punct de vedere simbolic. Insa diferendul greco-turc a fost, deseori, pe punctul de a declansa un conflict armat din cauza Ciprului, a treia insula ca marime din Marea Mediterana, aflata la intretaierea cailor maritime dintre Europa, Asia Mica si Africa de Nord. Avand o pozitie geostrategica deosebita, dupa ce teritoriul fusese viu disputat de-a lungul istoriei, Marea Britanie a proclamat, in 1925, Ciprul colonie a sa. In 1960, Ciprul si-a proclamat independenta, dar asupra bazelor militare Akrotiri si Dekelia, Marea Britanie, stat membru al Aliantei, a pastrat o suveranitate limitata. De asemenea, impreuna cu Turcia si Grecia, Londra garanta integritatea teritoriala, caracterul unitar si independenta insulei, locuita de ciprioti greci (in sud) si ciprioti turci (in nord). In iulie 1974, in urma unei lovituri de stat in Cipru, fortele armate turcesti au debarcat in Kyrenia si au invadat insula, dupa care au avut loc lupte la capatul carora controlau 37 la suta din teritoriu. In acest fel, Balcanii ajunsesera in pragul unui razboi intre Grecia si Turcia, mai ales ca, intre timp, trupele turcesti au facilitat proclamarea unilaterala a "statului autonom federal al cipriotilor turci" devenit, in mai 1983, "Republica Turca a Ciprului de Nord", recunoscuta doar de Ankara. Detaliile de mai sus evidentiaza si amploarea crizei dintre Grecia si Turcia generata de problema cipriota care se mentine in actualitate, in 1998 cele doua state ajungand din nou pe picior de razboi. Numai ca, in mod constant, ca urmare, pe de o parte, a apartenentei la NATO a celor doua state, iar, pe de alta, a presiunilor exercitate de ceilalti parteneri in Alianta, divergentele n-au fost lasate sa depaseasca pragul critic. Interventiile armate in Balcani Bosnia - locul in care s-a petrecut prima actiune de lupta din istoria organizatieiDupa moartea lui Tito, colapsul Uniunii Sovietice si disparitia Tratatului de la Varsovia, fosta Republica Federala Iugoslavia a inceput sa se dezmembreze, fiind confruntata cu un razboi civil izbucnit, in mare parte, din considerente etnice. Razboiul a inceput in iunie 1991, dupa ce Slovenia si Croatia si-au declarat independenta, iar etnicii albanezi au proclamat crearea Republicii Kosovo. Confruntarile cele mai sangeroase aveau sa fie inregistrate insa in Bosnia-Hertegovina, acolo unde, in primavara anului 1992, sarbii bosniaci n-au fost de acord cu declararea independentei acestei republici. Comunitatea europeana a incercat, fara succes, sa aplaneze conflictul, iar Natiunile Unite au fost astfel obligate sa intervina, trimitand o forta de mentinere a pacii (UNPROFOR). La randul lor, trupele desfasurate de Natiunile Unite au realizat rapid ca nu pot proteja eficient enclavele musulmane inconjurate de sarbii bosniaci si au cerut ajutorul NATO, pentru impunerea zonelor de interdictie aeriana. In aprilie 1993, piloti americani, francezi si olandezi din cadrul Aliantei au primit ordin sa porneasca in zboruri de patrulare deasupra Bosniei, in vederea impunerii interdictiei aeriene decise de ONU. De asemenea, NATO a inceput sa ofere sprijin aerian trupelor si personalului ONU, in eventualitatea in care reprezentantii Natiunilor Unite ar fi fost atacati si ar fi solicitat declansarea raidurilor aeriene. In luna august, liderii Aliantei au decis sa adopte masuri mai dure, inclusiv lansarea de lovituri aeriene, impotriva celor care blocheaza accesul in capitala bosniaca Sarajevo si impiedica distribuirea de ajutoare umanitare. In februarie 1994, Consiliul Nord-Atlantic a hotarat ca armamentul greu al sarbilor bosniaci, care nu este scos dintr-o zona de excludere de 20 de kilometri, din jurul capitalei, sau nu este predat ONU, sa devina tinta atacurilor aeriene. Totodata, la solicitarea ONU, s-a decis atacarea pieselor de artilerie din interiorul sau din exteriorul orasului, care loveau tinte civile. Toate aceste atacuri urmau sa fie hotarate in coordonare cu secretarul general al ONU. Pe masura ce criza continua, iar sarbii, musulmanii si croatii bosniaci luptau pentru preluarea controlului asupra unor parti cat mai mari din teritoriul Bosniei, au fost inregistrate primele incidente armate intre fortele Aliantei si beligerantii bosniaci. La 28 februarie 1994, patru avioane de lupta americane F-16 din NATO au doborat patru aparate de lupta Galeb/Jastreb care lansau bombe in zona de interdictie aeriana aflata deasupra Bosniei. Aceasta a fost prima actiune de lupta efectiva a NATO, de la infiintarea organizatiei, in 1994. Tot in 1994 aveau sa fie declansate si primele raiduri aeriene din istoria NATO. Acestea au fost indreptate impotriva sarbilor bosniaci, la solicitarea personalului ONU din apropierea enclavei musulmane Gorazde. In cursul aceluiasi an, avioanele NATO au lovit mai multe obiective militare ale sarbilor bosniaci. In septembrie 1994, Consiliul de Securitate al ONU acorda NATO permisiunea de a lovi, pe teritoriu croat, baze militare utilizate de nationalistii sarbi pentru atacarea orasului bosniac Bihaci. Raidurile impotriva sarbilor bosniaci au continuat si in anul urmator, pana la incheierea Acordului de la Dayton, semnat la 14 decembrie 1995, care a pus capat celor aproape patru ani de razboi civil. Concomitent, fortele ONU de mentinere a pacii au fost inlocuite de un contingent de trupe internationale sub comandament NATO, cu misiunea de a supraveghea aplicarea acordului de pace. Atacul asupra Iugoslaviei - prima campanie militara Declansarea, in 1998, pe teritoriul provinciei Kosovo, a luptei initiate de Armata de Eliberare din Kosovo (UCK) impotriva autoritatilor iugoslave, precum si revendicarea independentei acestei provincii de catre etnicii albanezi au creat un nou focar de instabilitate in Balcani. In conditiile deteriorarii situatiei din Kosovo, rezolutia 1199 a Consiliului de Securitate ONU, din 23 septembrie 1998, a solicitat Iugoslaviei oprirea imediata a luptelor si retragerea fortelor din aceasta provincie, iar UCK incetarea activitatilor teroriste si inceperea de tratative in vederea unei solutii negociate a conflictului, observatori internationali din partea OSCE urmand a supraveghea evolutia situatiei din regiune. Dupa esecul conferintei pentru Kosovo, organizata in februarie 1999, la castelul Rambouillet din Franta, statele NATO, in frunte cu SUA si Marea Britanie, au interpretat rezolutia 1199 ca o legitimare a masurilor militare ce pot fi intreprinse impotriva autoritatilor de la Belgrad, in vederea impunerii prevederilor respectivului document al Consiliului de Securitate al ONU. Astfel, intre 24 martie si 10 iunie 1999, fortele aeriene NATO au efectuat, timp de 78 de zile, 38.000 de misiuni, dintre care 10.000 de raiduri de bombardament, declansate, initial, asupra obiectivelor militare si extinse, ulterior, asupra instalatiilor industriale si infrastructurii iugoslave. De asemenea, au fost efectuate 2.700 de misiuni impotriva apararii antiaeriene sarbe. Intreprinse fara vreo decizie a Consiliului de Securitate si condamnate de Rusia si China, operatiunile din spatiul aerian al Iugoslaviei reprezinta prima interventie militara din istoria NATO. Daca liderii Aliantei au recunoscut pierderea a numai doua aparate de zbor - fara a mentiona disparitia vreunui militar -, bombardamentele au provocat 545 de morti in randul armatei iugoslave si 2.000 de victime in randul populatiei civile. Au fost distruse numeroase locuinte, uzine, rafinarii si poduri, iar traficul pe Dunare a fost blocat, afectand nu numai economia iugoslava, ci si economiile tuturor statelor di